nu-i faci altuia un bine

am fost, la un moment dat, împreună cu o gagicuță puțin cam obsesivă. nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să vorbesc urât de ea, și nici nu-mi doresc s-o jignesc. n-a mers relația, aia e.

doar consider că poate ar fi mers puțin mai bine dacă n-ar mai fi făcut atât de multe lucruri “pentru binele meu.”

îmbracă-te așa, îți stă mai bine…:)

nu-mi mai spune că ar fi bine să mănânc…:)… că mă supăr și ești rău…:)

lasă-mă să intru peste tine în casă…:) vai, asta e cam prea la dreapta…:)

nuuu, nuuu, ești perfect, doar că…na… îți zic pentru tine, așa…:)

nu ți-a crescut părul cam lung…?:)

…

cum adică e deranjează că ți-am spus??? știm cu toții că sunt cea mai altruistă persoană ever, cum poți să spui că toate astea sunt pentru mine?! doar ți-am luat un cadou!! și am petrecut timp cu tine!!!

nu, nu parafrazez. nu, nu glumesc.

mă seacă.

în fine…

în teorie, să faci un bine înseamnă să faci ceva în interesul altcuiva, cât se poate de altruist, fără să aștepți ceva în schimb, nu?

aparent, nu chiar.

am un prieten care s-a oferit să mă ajute să mă mut. inițial i-am spus că nu am nevoie, dar omul a insistat. am zis ok, bine, dacă te freacă atât și vrei să cari cutii, sigur. mulțumesc.

foarte drăguț din partea lui.

și ar fi fost și mai drăguț să nu tragă de mine să-l ajut și eu când avea nevoie de cele mai tâmpite chestii, chiar și când nu-mi convenea. nu, frate, n-am chef să-ți spăl mașina. nu, n-am chef să-ți scriu nu știu ce pe gratis. nu mai sună chiar atât de altruist, nu?

și apropo de asta, a mai observat cineva cum mulți poate am avut parte de sfaturi nesolicitate de la prieteni sau familie, sub pretextul că „ne vor binele”? poate că părinții îți spun să alegi o anumită carieră pentru că „e bine maică, faci bani, lasă că te pricepi”.

nu te faci și tu doctor, ceva?

hai mă, ce zice vecinul…

parcă nu prea mai e vorba doar de tine…

și mai grav e când „binele” impus de alții devine o formă de control.

poate ai avut un prieten care îți spunea cum să te îmbraci sau ce hobby-uri să ai, sub pretextul că te ajută să devii o persoană mai bună. în realitate, aceste gesturi nu sunt altceva decât încercări de a te modela după standardele lor.

nu te cuplezi și tu cu aia, că e bună pentru tine…

sigur, mă? vezi mai sus…

bine, astea sunt exemple vagi. știți voi la ce mă refer.

chiar și gesturile mici, cum ar fi să îți ofere cineva un sfat despre dietă sau exerciții fizice, pot fi mai mult despre ei decât despre tine. sunt poate, de fapt, doar o modalitate prin care oamenii își validează propriile alegeri și stiluri de viață?

îți spun cum să trăiești viața ta pentru a se simți mai bine în pielea lor?

și noi ca proștii, le mai și facem, uneori, de gura lor…?

dar de unde vine toată chestia asta?

un studiu din 2014 publicat în journal of personality and social psychology a arătat că oamenii tind să perceapă ajutorul primit ca pe o obligație de a returna favoarea, ceea ce poate duce la resentimente.

adică, în alte cuvinte: ne simțim prost. și după, ne simțim prost că ne-am simțit prost că ne-a făcut ăla să ne simțim prost ca să nu se simtă el prost.

nu mai spun de relații…

n-ați auzit niciodată “nu mai sta cu ăla, că e o influență proastă” sau “ce ieși atâta cu băieții? nu stai niciodată cu mine…”…?

să fim serioși, de cele mai multe ori, respectivul sau respectiva vor doar să te izoleze și să aibă control asupra vieții tale sociale.

ok, și ce facem?

primul pas este să recunoaștem când un gest de „bunătate” are de fapt un substrat egoist. dacă te simți obligat sau manipulat, e clar că nu e vorba doar de binele tău.

învață să spui „nu” și să creezi niște limite personale, de bun simț. dacă cineva insistă să te ajute, poți să le mulțumești frumos și să refuzi politicos (nu cum am făcut eu…).

e important să păstrezi controlul asupra deciziilor tale și să nu te simți obligat să accepți orice ajutor oferit.

oricând e de preferat să le explici calm și direct cum te simți. comunicarea deschisă poate rezolva multe conflicte și poate clarifica intențiile din spatele gesturilor lor. dacă cineva îți vrea cu adevărat binele, va înțelege și te va respecta.

mi se pare un act de maturitate să poți spune „nu” fără să te simți vinovat… pe care eu sincer nu am învățat în totalitate să îl adopt.

da, e greu. înțeleg perfect că de multe ori, fie că e vorba de părinți, parteneri, sau prieteni, nu-ți vine să spui “nu”. nu, că m-au mai ajutat, nu, că au fost alături de mine…

ei bine, nu i-a pus nimeni.

respectul ca respect, însă să nu ajungem în punctul în care ne facem rău singuri aiurea.

o relație sănătoasă, fie că e vorba de prieteni, familie sau parteneri, ar trebui să fie bazată pe respect reciproc și înțelegere, nu pe manipulare sub pretextul „binelui”.

la fel, logic e să ne comportăm și noi la fel când vine vorba de alți oameni. altfel suntem doar niște mici ipocriți. 🙂

atât.